Îngerul păzitor (I)

Cu 10 ani în urmă eram la masa unor oameni pe care nu am să le mai calc niciodată pragul și nici chipul lor nu mi-l mai amintesc..nici măcar al femeii de lângă mine..dar nu am uitat(și așa a fost să fie) privirea bărbatului care stătea pe fotoliul de lângă ușă.
Atât de bucuroasă eram de dulceața de nuci din farfiuță...încât nu am observat că aceasta curgea pe blugii mei. Nu știu cum am atras atenția asupra acestui fapt...dar ultimul fapt pe care mi-l amintesc este îmbrățișarea privirii mele cu cea a bărbatului! Deși, a trecut un deceniu de atunci...nu am putut uita acei ochi căprui care m-au privit în momentul respectiv...cu milă. Mi-a fost rușine atunci. Nu de gazdă...ci de el. În prezent tot același sentiment mă bântuie.
Au trecut ani...de când i-am spus că vreau înghețată din aia ieftină și nu din aia scumpă, de când a fost cu mine să-mi cumpăr cărți din librărie și cât de bucuroasă am alergat înapoi la el...spunându-i cu melancolie în glas că nu am mai avut bani și de ultimul volum, de când ne plimbam pe bulevard zicându-i că vreau să-i calc pe urme(dar a știut de atunci că eu nu aveam ce căuta într-o lume ca aceea),de când am fost să-l vizitez la spital, de când...nu știu. Mă tot întreb de ce toate aceste amintiri au rămas atât de neclintite pentru mine? Deși, a fost lângă mine de când am zărit pentru prima dată lumina zilei...mi-am dat seama că există posibilitatea că nu-l voi cunoaște (în esență) pe acest om niciodată. Poate ar trebui să mă mulțumesc numai cu faptul că face parte din viața mea și să mă acomodez cu ideea că mereu voi fi în ochii lui un copil. Efortul meu de a încerca să pătrund dincolo de acei ochi căprui e în zadar...consider că aveam nevoie să știu ce se ascunde dincolo de ei. Știu doar că au plâns (cine știe de câte ori) de dorul cuiva drag sau poate nu știu...Cred că amândurora ne lipsește...chiar dacă...
Uneori...cei de dincolo...aduc miracolele în viața noastră...și sunt mai aproape de noi decât ne închipuim...sau poate au grijă de noi prin prisma altor persoane. Nu știu...dar uneori acest gând chiar îmi aduce alinare. Noi, cei vii...nu putem decât să-i iubim pe cei din jurul nostru. Atât!
Contează doar un singur lucru: îngerul meu păzitor are un alt înger păzitor!
Oriunde ne-am duce...orice am face...ei sunt mereu acolo...pregătiți să ne primească sub aripile lor albe!