Fete bune si...baieti rai

(articol scris din perspectiva unei fete cuminti)

Toatee (da, chiar toate) visam la Fat-Frumos, acel barbat bland, care ne va cumpara tot ce vrem, ne va alinta, ne va iubi si vom trai fericite pana la adanci batraneti.

In realitate, toate tanjim dupa genul ,,bad boys''. De ce?

De ce ii preferam pe ei in locul celor seriosi?!

Sa recunoastem, povestea cu Fat-Frumos e draguta, dar nu e palpitanta. Nu reprezinta o provocare...Noua ne plac baietii diferiti, care incalca regulile, care trec pe rosu, care nu poarta uniforma...

Desi stim ca e greu sa-i ajungem la inima (fiind mai usor sa-i ajungem in pat), ne lasam duse de val si incercam sa il cucerim, sa il castigam, de parca oamenii ar fi trofee...Apoi vine alta parte grea: cum sa il pastram? Flacara trebuie mentinuta pentru ca, daca se plictiseste, pleaca la alta.

Baiatul rau te va invata ce inseamna realitatea. Baiatul rau iti ofera experienta, nu relatie. Pasiune, nu iubire. Momentul, nu eternitatea.

Si eu apreciez baiatul cuminte, devreme acasa, care imi vorbeste frumos, imi raspunde mereu. Dar trag cu ochiul si la baiatul care conduce fara centura, nu ma baga in seama sau este sigur ca ma poate cuceri oricand...sunt si eu fata :)

Îngerul păzitor (I)

Cu 10 ani în urmă eram la masa unor oameni pe care nu am să le mai calc niciodată pragul și nici chipul lor nu mi-l mai amintesc..nici măcar al femeii de lângă mine..dar nu am uitat(și așa a fost să fie) privirea bărbatului care stătea pe fotoliul de lângă ușă.
Atât de bucuroasă eram de dulceața de nuci din farfiuță...încât nu am observat că aceasta curgea pe blugii mei. Nu știu cum am atras atenția asupra acestui fapt...dar ultimul fapt pe care mi-l amintesc este îmbrățișarea privirii mele cu cea a bărbatului! Deși, a trecut un deceniu de atunci...nu am putut uita acei ochi căprui care m-au privit în momentul respectiv...cu milă. Mi-a fost rușine atunci. Nu de gazdă...ci de el. În prezent tot același sentiment mă bântuie.
Au trecut ani...de când i-am spus că vreau înghețată din aia ieftină și nu din aia scumpă, de când a fost cu mine să-mi cumpăr cărți din librărie și cât de bucuroasă am alergat înapoi la el...spunându-i cu melancolie în glas că nu am mai avut bani și de ultimul volum, de când ne plimbam pe bulevard zicându-i că vreau să-i calc pe urme(dar a știut de atunci că eu nu aveam ce căuta într-o lume ca aceea),de când am fost să-l vizitez la spital, de când...nu știu. Mă tot întreb de ce toate aceste amintiri au rămas atât de neclintite pentru mine? Deși, a fost lângă mine de când am zărit pentru prima dată lumina zilei...mi-am dat seama că există posibilitatea că nu-l voi cunoaște (în esență) pe acest om niciodată. Poate ar trebui să mă mulțumesc numai cu faptul că face parte din viața mea și să mă acomodez cu ideea că mereu voi fi în ochii lui un copil. Efortul meu de a încerca să pătrund dincolo de acei ochi căprui e în zadar...consider că aveam nevoie să știu ce se ascunde dincolo de ei. Știu doar că au plâns (cine știe de câte ori) de dorul cuiva drag sau poate nu știu...Cred că amândurora ne lipsește...chiar dacă...
Uneori...cei de dincolo...aduc miracolele în viața noastră...și sunt mai aproape de noi decât ne închipuim...sau poate au grijă de noi prin prisma altor persoane. Nu știu...dar uneori acest gând chiar îmi aduce alinare. Noi, cei vii...nu putem decât să-i iubim pe cei din jurul nostru. Atât!
Contează doar un singur lucru: îngerul meu păzitor are un alt înger păzitor!
Oriunde ne-am duce...orice am face...ei sunt mereu acolo...pregătiți să ne primească sub aripile lor albe!

Rămâi cu mine...

Mă doare...fiecare rază de soare,fiecare picătură de ploaie, fiecare pală de vânt,fiecare fulg de nea.
Mă doare...privirea ta.
Am așteptat iarna mai mult ca oricând. Te-am așteptat mai mult ca orice...Tu încă mă aștepți...
Mă doare amintirea ta  printre fulgii de nea...Cât timp a trecut de atunci? O oră? O zi? O săptămână? O lună? Un an? Un veac?...O eternitate!
De ce nu mi-ai spus că tu ai fost mereu umbra din spatele meu?...De ce nu mi-ai spus că seara eu sunt ultimul tău gând?...
Nu contează ce va fi în viitor...Azi te doresc doar pe tine! Privește-mă! Privește-te! Nu te urâ pentru simplul fapt că te venerez într-o pictură...Doar în fața acelui ''tu'' aș putea plânge, aș putea zâmbi, aș putea șopti un ''iartă-mă'', un ''te iubesc'', un ''te rog'', un ''mai stai'', un ''nu pleca''...
Știu că tu ai devenit etern numai pentru mine...
Fără tine...jocul de șah nu ar mai avea sfârșit, trandafirii nu ar mai avea motiv să înflorească, zborul păsărilor nu ar mai prevesti schimbarea, toamna ar fi eternă, apa ar acapara pământul și ar stinge focul...
Fără tine...eu nu aș mai fi avut de ce veni pe această lume!
Fără tine...nu aș mai avea de ce să-i mulțumesc Lui Dumnezeu pentru fiecare zi în care încă mă mai îmbăt cu parfumul existenței tale.
Chiar dacă nu ne-am fi ''întâlnit''....ai fi rămas tot cu mine?

Respectă-le!

Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă : Să nu-ți amintești,în schimb,orice.Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să  nu numeri zilele.
A cincea poruncă : Să nu uiți că orice așteptare e provizorie,chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu.Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă:Nu pune în aceeași oală rugaciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă:Dacă gândul ăsta te ajută , nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime.Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost,aproape sigur, într-o grotă.
( fragment din cartea:"Viața pe un peron"-Octavian Paler)

Vina mea!

Greșeala mea! De ce să mă uit înapoi? La cine să mă întorc? NU! Nu am la cine și nici pentru ce...
De ce să mă tot sacrific la infinit pentru entități cărora nu le pasă de mine....? Pentru ce atâtea sacrificii care nu-mi țin de cald noaptea?? Singura care își impune limite sunt eu! Nu tu...tu...sau tu!!!
Doar eu! Sunt un nimic pentru tine...ești un nimic pentru mine! Tu...nu știi nimic! Doar să judeci!
De ce să trăiesc pentru persoane care mă vor uita imediat...după ce țărâna mă va acoperi?? Mă puteți uita chiar de acum...De ce să trăiți pentru mine..dacă mie îmi este dat să fiu un eremit?? Să nu vă pese...Nu  vă mai încruntați fruntea..prefăcându-vă că vă pasă de mine...Vă recunosc dintr-o mie...!
Ce dăruiți...aia veți primi! Faptul că mi-am acceptat destinul...a contat mai mult decât destinul însuși.
Nu contează cine ești tu...pentru mine...eu sunt cea mai profitabilă investiție! Plecați...zeii nu ne văd cu ochi buni! Vedeți-vă de drum...singurătatea e singurul lucru în care mă mai pot sprijini!
Adio...am plecat către un tren care vine de nicăieri și duce nicăieri...
Curând...mă voi bucura singură de trandafiri...
Unui singur suflet trebuia să mă dăruiesc...

Triunghiul etern

Cu câteva nopți în urmă...
-De ce? Ești sigur? întrebă Necredinciosul.
-Ori e a mea  ori el moare! răsună în noaptea neagră vocea plină de mândrie a lui Papion.
-Știi tu că sunteți făcuți unul pentru altul? izbucni Necredinciosul într-un râs ironic.
- Tu nu vezi??..izbi Papion cu pumnul în masă.
-Mulțumește-te cu simplul fapt că ți-a ''tăiat'' calea! spuse Necredinciosul pe un ton acuzator.
- Cum îndrăznești?? spuse Papionul în timp ce privirea lui se pierdu în luminile orașului care îi mai dădeau o urmă de speranță.

În prezent...
Dantelă Neagră se cutremură la gândul că acceptă invitația Papionului. Pentru prima dată erau doar ei doi. La auzul pașilor...Papion zâmbi triumfător în sinea lui. Dorința lui fusese îndeplinită...pe jumătate.Femeia la care visa... se ivi în sfârșit! Pentru o clipă se pierdu...când îl izbi seducătorul parfum de trandafiri. Încremeniră amândoi...când li se întâlni privirea .Intimidat de prezența feminină, rupse tăcerea:
-Știam că vei veni!
-Extraordinar! spuse Dantelă Neagră enervată.
-Taci! Tu vei fi a mea! Indiferent că îți place sau nu! strigând Papion în timp ce își plimba privirea pe trupul femeii!
-Ești nebun! Ești un obsedat! strigă Dantelă dându-se câțiva pași inapoi.
-Nebun? De ce ? Că am vrut să te salvez  din brațele nemernicului ăla? Va plăti pentru tot! răcni cu disperare bărbatul.
Dantelă Neagră privi înfiorată cum brațele lui Papion se îndreaptă către ea...Cuprinzând-o cu toată puterea...îi șoptise suav la ureche:
-Tu ești dreptul meu! Mă vei ruga să mă întorc la tine! Știu cât de mult regreți că nu m-ai ascultat atunci.
-Dă-mi drumul!!! suspină Dantelă Neagră.
-Nu mă uita! și își înfipse mâinile în părul acesteia. O sărută...dar fusese prea târziu când aceasta realiză ce se intâmplase...Papion dispăruse...lăsând în urmă un miros de tămâie care o făcu pentru prima dată pe Dantelă Neagră să simtă fiori...

În același timp...
În liniștea încăperii...ochii Celui cu Cămașa Neagră...priveau la luminile orașului. O  lacrimă își găsi sfârșitul pe obrazul lui. Ea era. Femeia...a cărui eșarfă roșie o strânge în acest moment la piept.Gândul că o va revedea peste câteva zile ... pe cea la care a renunțat...îi spulberă sufletul de dor  și de regret.Ea...numai ea hipnotiza prin încrederea pe care o emana.Nimeni nu trecea pe lângă ea fără a fi complet cucerit de rafinamentul și aerul ei sofisticat.Femeile doreau să fie în locul ei,bărbații vroiau să aibă șansa de a o întâlni...Ea îi fascina pe toți!!! Urletul de durere dispăru în câteva clipe...și noaptea îl găsi din nou singur.

În aceeași noapte...
Agentul Animal-Print privi cum lacrimile Dantelei Negre se contopeau cu caligrafia ascuțită din jurnalul acesteia...Vroia să-i aline durerea...dar nu mai avea cum...Dantelă Neagră era o enigmă!
În aceea noapte se întrebă doar atât: peste câte secole se vor întâlni cele două suflete?? Va dăinui iubirea lor peste timp?

Ambele suflete trăiau cu aceeași teamă...că se pierduseră unul pe celălalt...pentru totdeauna!

Ecou

- Universul o tulbura...Pentru ea toate s-au oprit în loc...Cine era? Un eremit? Un mister? Un boboc de trandafir? Un personaj dintr-o carte? O fantezie...??
Un singur lucru știu sigur... a spus de ''n'' ori  ''Adio''...unor lucruri care îi aparțineau în totalitate.
Și în ciuda lor...se simțea mai singură ca niciodată. A spus că nu mai are pentru ce trăi chiar în momentul în care Universul s-a  gândit să o binecuvânteze. Nu-și găsea locul...
Era atât de frumoasă...Nu a vrut să creadă și nici să înțeleagă...că au existat ființe care și-au înfruntat propria reflexie doar pentru ea...Era muza lor.
Și a mea...Mereu mi-a lipsit curajul să-i spun ''Am nevoie de tine''...Parcă aș cunoaște-o de o veșnicie...De o veșnicie parcă o iubesc...Mereu a existat un pasaj din sufletul ei pe care nu l-am putut descifra...Nu am știu că dorul de ea mă v-a spulbera...I-am spus că nu o voi putea uita niciodată...Ea nu m-a crezut...Dar a știut că eram făcut pentru ea...Timpul nu mi-a vindecat rana...Acum realizez...niciodată...nu mi-a aparținut...Trebuia să-i spun totul..inainte  să o pierd definitiv! suspinând printre lacrimi Cel cu Cămașa Neagră.

- Renunță la tot ce îți amintește de ea! spuse Animal-Print...uitându-se fix la eșarfa roșie de la gâtul lui.

La mii de kilometri depărtare...Dantelă Neagră stătea în ploaie...întrebându-se:'' Doamne, de ce plângi?''

Smile

    Um zambet nu se plateste, dar valoreaza mult; el ii imbogateste pe cei ce il primesc si nu-i saraceste pe cei care il daruiesc. Dureaza un moment, dar se pastreaza in minte o vesnicie.
    Nimeni nu este atat de bogat incat sa nu aiba nevoie de un zambet, dar nici atat de sarac incat sa nu-l poata oferi.
    Zambetul este un gest tandru de prietenie. El deschide sufletul impovarat si reda speranta celui descurajat.
    Cand intalnesti pe cineva care nu este in stare sa-ti zambeasca, chiar daca tu ai merita-o, fii marinimos si zambeste-i tu intai, caci tocmai de acest gest are cea mai mare nevoie!!!

Chiar dacă...

''În sufletul nostru există multe lucruri la care nici măcar nu știm cât de mult ținem. Sau, dacă ajungem să trăim fără ele, o facem pentru că amânăm de la o zi la alta să le luăm în stăpânire, de teamă că vom da greș sau că vom suferi.'' – Marcel Proust

Noapte...și singurul lucru care îmi răspunde e trecutul...
Secundele,minutele,orele,zilele,săptămânile,lunile trec...iar eu pierd treptat...câte o bucățică din mine...
A venit toamna...frunzele cad...și eu mă ''opresc'' în loc!
Cine sunt ?
Tu...nu ai plecat niciodată...tu...ai rămas...
Știi...atât de tare mi-am dorit să rămâi lângă mine...încât ai ajuns să-ți fie teamă că voi pleca de lângă tine...
Nu știu cine sunt...nu știu cine ești...dar amândoi răscolim cenușa trecutului...
Se spune că fiecare persoană...are în această lume...un suflet-pereche...cărui îi aparține!
Niciodată nu m-am gândit că cel pe care îl iubesc...nu-mi va aparține în întregime...
Mă omoară acest gând...

În vise...

O mulţime de oameni...

Copiii care vor să ajungă cât mai repede în parc, care vor ca mama să le cumpere îngheţată...Mame care vor doar să le cumpere nenorocita aia de îngheţată doar pentru a-i face să tacă. 

Adolescenţi care păşesc grăbiţi, cu căştile în urechi. Adolescenţi îndrăgostiţi care râd. 

Adulţi care se grăbesc spre serviciu, adulţi care sunt ocupaţi...

O mulţime de oameni...

O mulţime de oameni printre care încerc să mă strecor, iar ochii mei pe tine caută în zadar.

O mulţime de oameni care mă privesc, mă analizează...dar tot ce vreau eu e să te găsesc pe tine.

O mulţime de oameni care fie îmi vor binele, fie vor să mă rănească. Dar eu nu îi bag în seamă, vreau doar să te văd, ştiind că acest lucru mă va face să mă simt ocrotită.

O lume întreagă...dar puţini oameni adevăraţi.