Respectă-le!

Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă : Să nu-ți amintești,în schimb,orice.Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să  nu numeri zilele.
A cincea poruncă : Să nu uiți că orice așteptare e provizorie,chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu.Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă:Nu pune în aceeași oală rugaciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă:Dacă gândul ăsta te ajută , nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime.Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost,aproape sigur, într-o grotă.
( fragment din cartea:"Viața pe un peron"-Octavian Paler)

Vina mea!

Greșeala mea! De ce să mă uit înapoi? La cine să mă întorc? NU! Nu am la cine și nici pentru ce...
De ce să mă tot sacrific la infinit pentru entități cărora nu le pasă de mine....? Pentru ce atâtea sacrificii care nu-mi țin de cald noaptea?? Singura care își impune limite sunt eu! Nu tu...tu...sau tu!!!
Doar eu! Sunt un nimic pentru tine...ești un nimic pentru mine! Tu...nu știi nimic! Doar să judeci!
De ce să trăiesc pentru persoane care mă vor uita imediat...după ce țărâna mă va acoperi?? Mă puteți uita chiar de acum...De ce să trăiți pentru mine..dacă mie îmi este dat să fiu un eremit?? Să nu vă pese...Nu  vă mai încruntați fruntea..prefăcându-vă că vă pasă de mine...Vă recunosc dintr-o mie...!
Ce dăruiți...aia veți primi! Faptul că mi-am acceptat destinul...a contat mai mult decât destinul însuși.
Nu contează cine ești tu...pentru mine...eu sunt cea mai profitabilă investiție! Plecați...zeii nu ne văd cu ochi buni! Vedeți-vă de drum...singurătatea e singurul lucru în care mă mai pot sprijini!
Adio...am plecat către un tren care vine de nicăieri și duce nicăieri...
Curând...mă voi bucura singură de trandafiri...
Unui singur suflet trebuia să mă dăruiesc...

Triunghiul etern

Cu câteva nopți în urmă...
-De ce? Ești sigur? întrebă Necredinciosul.
-Ori e a mea  ori el moare! răsună în noaptea neagră vocea plină de mândrie a lui Papion.
-Știi tu că sunteți făcuți unul pentru altul? izbucni Necredinciosul într-un râs ironic.
- Tu nu vezi??..izbi Papion cu pumnul în masă.
-Mulțumește-te cu simplul fapt că ți-a ''tăiat'' calea! spuse Necredinciosul pe un ton acuzator.
- Cum îndrăznești?? spuse Papionul în timp ce privirea lui se pierdu în luminile orașului care îi mai dădeau o urmă de speranță.

În prezent...
Dantelă Neagră se cutremură la gândul că acceptă invitația Papionului. Pentru prima dată erau doar ei doi. La auzul pașilor...Papion zâmbi triumfător în sinea lui. Dorința lui fusese îndeplinită...pe jumătate.Femeia la care visa... se ivi în sfârșit! Pentru o clipă se pierdu...când îl izbi seducătorul parfum de trandafiri. Încremeniră amândoi...când li se întâlni privirea .Intimidat de prezența feminină, rupse tăcerea:
-Știam că vei veni!
-Extraordinar! spuse Dantelă Neagră enervată.
-Taci! Tu vei fi a mea! Indiferent că îți place sau nu! strigând Papion în timp ce își plimba privirea pe trupul femeii!
-Ești nebun! Ești un obsedat! strigă Dantelă dându-se câțiva pași inapoi.
-Nebun? De ce ? Că am vrut să te salvez  din brațele nemernicului ăla? Va plăti pentru tot! răcni cu disperare bărbatul.
Dantelă Neagră privi înfiorată cum brațele lui Papion se îndreaptă către ea...Cuprinzând-o cu toată puterea...îi șoptise suav la ureche:
-Tu ești dreptul meu! Mă vei ruga să mă întorc la tine! Știu cât de mult regreți că nu m-ai ascultat atunci.
-Dă-mi drumul!!! suspină Dantelă Neagră.
-Nu mă uita! și își înfipse mâinile în părul acesteia. O sărută...dar fusese prea târziu când aceasta realiză ce se intâmplase...Papion dispăruse...lăsând în urmă un miros de tămâie care o făcu pentru prima dată pe Dantelă Neagră să simtă fiori...

În același timp...
În liniștea încăperii...ochii Celui cu Cămașa Neagră...priveau la luminile orașului. O  lacrimă își găsi sfârșitul pe obrazul lui. Ea era. Femeia...a cărui eșarfă roșie o strânge în acest moment la piept.Gândul că o va revedea peste câteva zile ... pe cea la care a renunțat...îi spulberă sufletul de dor  și de regret.Ea...numai ea hipnotiza prin încrederea pe care o emana.Nimeni nu trecea pe lângă ea fără a fi complet cucerit de rafinamentul și aerul ei sofisticat.Femeile doreau să fie în locul ei,bărbații vroiau să aibă șansa de a o întâlni...Ea îi fascina pe toți!!! Urletul de durere dispăru în câteva clipe...și noaptea îl găsi din nou singur.

În aceeași noapte...
Agentul Animal-Print privi cum lacrimile Dantelei Negre se contopeau cu caligrafia ascuțită din jurnalul acesteia...Vroia să-i aline durerea...dar nu mai avea cum...Dantelă Neagră era o enigmă!
În aceea noapte se întrebă doar atât: peste câte secole se vor întâlni cele două suflete?? Va dăinui iubirea lor peste timp?

Ambele suflete trăiau cu aceeași teamă...că se pierduseră unul pe celălalt...pentru totdeauna!

Ecou

- Universul o tulbura...Pentru ea toate s-au oprit în loc...Cine era? Un eremit? Un mister? Un boboc de trandafir? Un personaj dintr-o carte? O fantezie...??
Un singur lucru știu sigur... a spus de ''n'' ori  ''Adio''...unor lucruri care îi aparțineau în totalitate.
Și în ciuda lor...se simțea mai singură ca niciodată. A spus că nu mai are pentru ce trăi chiar în momentul în care Universul s-a  gândit să o binecuvânteze. Nu-și găsea locul...
Era atât de frumoasă...Nu a vrut să creadă și nici să înțeleagă...că au existat ființe care și-au înfruntat propria reflexie doar pentru ea...Era muza lor.
Și a mea...Mereu mi-a lipsit curajul să-i spun ''Am nevoie de tine''...Parcă aș cunoaște-o de o veșnicie...De o veșnicie parcă o iubesc...Mereu a existat un pasaj din sufletul ei pe care nu l-am putut descifra...Nu am știu că dorul de ea mă v-a spulbera...I-am spus că nu o voi putea uita niciodată...Ea nu m-a crezut...Dar a știut că eram făcut pentru ea...Timpul nu mi-a vindecat rana...Acum realizez...niciodată...nu mi-a aparținut...Trebuia să-i spun totul..inainte  să o pierd definitiv! suspinând printre lacrimi Cel cu Cămașa Neagră.

- Renunță la tot ce îți amintește de ea! spuse Animal-Print...uitându-se fix la eșarfa roșie de la gâtul lui.

La mii de kilometri depărtare...Dantelă Neagră stătea în ploaie...întrebându-se:'' Doamne, de ce plângi?''

Smile

    Um zambet nu se plateste, dar valoreaza mult; el ii imbogateste pe cei ce il primesc si nu-i saraceste pe cei care il daruiesc. Dureaza un moment, dar se pastreaza in minte o vesnicie.
    Nimeni nu este atat de bogat incat sa nu aiba nevoie de un zambet, dar nici atat de sarac incat sa nu-l poata oferi.
    Zambetul este un gest tandru de prietenie. El deschide sufletul impovarat si reda speranta celui descurajat.
    Cand intalnesti pe cineva care nu este in stare sa-ti zambeasca, chiar daca tu ai merita-o, fii marinimos si zambeste-i tu intai, caci tocmai de acest gest are cea mai mare nevoie!!!

Chiar dacă...

''În sufletul nostru există multe lucruri la care nici măcar nu știm cât de mult ținem. Sau, dacă ajungem să trăim fără ele, o facem pentru că amânăm de la o zi la alta să le luăm în stăpânire, de teamă că vom da greș sau că vom suferi.'' – Marcel Proust

Noapte...și singurul lucru care îmi răspunde e trecutul...
Secundele,minutele,orele,zilele,săptămânile,lunile trec...iar eu pierd treptat...câte o bucățică din mine...
A venit toamna...frunzele cad...și eu mă ''opresc'' în loc!
Cine sunt ?
Tu...nu ai plecat niciodată...tu...ai rămas...
Știi...atât de tare mi-am dorit să rămâi lângă mine...încât ai ajuns să-ți fie teamă că voi pleca de lângă tine...
Nu știu cine sunt...nu știu cine ești...dar amândoi răscolim cenușa trecutului...
Se spune că fiecare persoană...are în această lume...un suflet-pereche...cărui îi aparține!
Niciodată nu m-am gândit că cel pe care îl iubesc...nu-mi va aparține în întregime...
Mă omoară acest gând...

În vise...

O mulţime de oameni...

Copiii care vor să ajungă cât mai repede în parc, care vor ca mama să le cumpere îngheţată...Mame care vor doar să le cumpere nenorocita aia de îngheţată doar pentru a-i face să tacă. 

Adolescenţi care păşesc grăbiţi, cu căştile în urechi. Adolescenţi îndrăgostiţi care râd. 

Adulţi care se grăbesc spre serviciu, adulţi care sunt ocupaţi...

O mulţime de oameni...

O mulţime de oameni printre care încerc să mă strecor, iar ochii mei pe tine caută în zadar.

O mulţime de oameni care mă privesc, mă analizează...dar tot ce vreau eu e să te găsesc pe tine.

O mulţime de oameni care fie îmi vor binele, fie vor să mă rănească. Dar eu nu îi bag în seamă, vreau doar să te văd, ştiind că acest lucru mă va face să mă simt ocrotită.

O lume întreagă...dar puţini oameni adevăraţi.

Was that really necessary?

A-ţi fie frică de dragoste înseamnă a-ţi fi frică de viaţă, iar când îţi este frică de viaţă, eşti pe 3 sferturi mort.
SERIOS?!
Câţi 13 ani are cel care a scris asta???
Ooo...acum ar trebui să sară cei îndrăgostiţi şi să strige că nu am dreptate, că nu ştiu, că nu, că nu, că nu...
Am mai scris asta într-un alt articol. Atunci am judecat aceea persoană. Cum să nu mă lase s-o iubesc?! De ce nu acceptă?! Îi este frică?!
Ei bine, nu e exclus. Cum să nu îţi fie frică dacă atunci când ai pus suflet, când ai lăsat de la tine atâtea ţi s-a răspuns cu...indiferenţă?! Asta dacă ţi se răspunde.
Da, nu am dat niciodată 2 bani pe iubire. Şi când am făcut-o, m-am fript. Ştiu, ştiu, omul este cel mai fericit atuncă când iubeşte, atunci când este îndrăgostit. Ha-ha!

BANG!!!

BANG!
-Nuuuuuu!!!!! se auzi un strigăt în noaptea neagră şi cineva începu a plânge de neputinţă...

Doar cu câteva clipe  în urmă, Agent Dantelă Neagră se aşeză la masă, în dreapta protejatei sale.
-În sfârşit suntem cu toţii! De când aştept clipa asta!!! spuse ea, uitându-se fix în Ochii Negri ai bărbatului din faţa sa.
-Chiar e necesar? întrebă Necredinciosul, trecându-şi o mână în părul şaten.
-DA, ESTE NECESAR! spuse răspicat Dantelă Neagră, trântind cu pumnul în masă. Şi mă veţi asculta, clar?!
Preţ de câteva secunde se lăsă liniştea. Dar apoi se auzi un râs pervers şi din umbră apăru Papion.

Press Pause

-Până când ai să te mai chinui?
Cum să fac?! Ce să fac?! Ce să cred?! Pe cine să cred?!
Cu toţii avem clipe de astea. Clipe disperate. Clipe în care nu ştim ce să facem, clipe în care vrem doar să luăm o pauză de la toţi şi de la toate.
-Am nevoie de o pauză...nu ştiu ce e cu mine...nu mai pot...nu ştiu încotro să apuc şi mai ales cu cine.
-Vreau să fii bine. Atât. Nu mai vreau să văd şuroaie de lacrimi şi sacrificii.