Când eram mică şi ploua, obişnuiam să scriu pe geam numele meu, al păpuşii mele preferate, al băiatului pe care îl plăceam în secret...dar uram ploaia! Îmi întrerupea jocul!
Acum nu mai desenez nimic pe geam...ştiu că tot ceea ce desenez va dispărea şi nu vreau, nu vreau ca tu să dispari, nici tu, nici celelalte lucruri pe care le iubesc.
Dar iubesc ploaia. Totul se linişteşte, cerul parcă plânge cu mine. Când plouă, ador să deschid geamul, să iau loc în fotoliu şi să uit...să uit de tema la mate, să uit că m-am certat cu ai mei, să nu mă mai întreb dacă să îţi trimit sau nu mesaj...
Când plouă mă liniştesc, fac tot felul de scenarii, îmi amintesc de oameni pe care credeam că i-am uitat şi încerc să-mi dau seama de ce. Cum e posibil să cunoşti o persoană de ani de zile, să te joci cu ea, să mănânci cu ea, să-i spui secrete, gânduri, dorinţe ascunse pentru ca apoi să plece? Să fie de vină orgoliul?
Cum ar sta lucrurile dacă am da un simplu mesaj: ,,Hei! Mai trăieşti? Mi-e dor de tine.''. Poate ar schimba lucrurile, poate nu...dar măcar am făcut ceva, nu ne-am dat bătuţi.
Şi aşa ţi-am trimis mesajul.
Nu mai plouă...ba chiar a apărut şi curcubeul. Gata cu visatul! E timpul să mă trezesc şi să-mi îndeplinesc visele! Aaaa....uite că mi-ai raspuns! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu