În timp ce îmi savuram ceaiul negru...îmi plimbam privirea de la geam la gentuța care zăcea pe pat...Curând soarele avea să apună...iar eu nu mă hotărâsem dacă...să plec sau nu...??
Și totuși...m-am îmbrăcat...mi-am luat gentuța...am încuiat ușa casei...și am plecat la drum...Nu-mi luasem cu mine decât un parfum și o busolă...Am aruncat cheia de la casă undeva în spatele meu...trebuia să rup vraja acelui moment în care eram captivă...vroiam cu toată ființa mea să uit acel drum al ''originii''...tot trecutul meu avea să devină un buchet de flori ofilit...curând nisipurile timpului aveau să șteargă urma pașilor mei...Trebuia să renasc din propria cenușă...pentru a putea trăi clipa și pentru a-mi păstra sufletul viu.
Nu-mi păsa de lume...nu-mi păsa că ei rămâneau în urma mea...trăisem eu destul în urma lor...Unul din motive...pentru care îmi iubeam destinul...era faptul că avea doar două puncte cardinale:estul tinereții mele și vestul viitorului meu...Speram să devin ca vântul, despre care nimeni nu știe de unde vine, nici încotro se duce, și care își schimbă direcția fără să trebuiască să dea explicații nimănui...Primisem șansa de a trăi sălbatic și independent, aici și acum...aveam să străbat cărări,dealuri,păduri și drumuri necunoscute...și să tremur de emoție la fiecare răsărit și apus de soare...Ajunsesem la aceea intersecție a vieții...în care trebuia să mor din pricina trecutului...pentru a trăi viața așa cum mi-am dorit-o...După ''moarte'' aveam să devin un suflet cu ''două profiluri'': unul neptunic născut din spumă amară și din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic învăpăiat de focul originar...trăind într-un univers paralel, unde timpul și spațiul sunt veșnice și mereu prezente...dedicată cunoașterii,gândirilor nemuritoare, înțelegerii adevărurilor eterne...În final...incognoscibil.
Frumos text. Foarte frumos. Mi-a făcut plăcere să-l citesc.
RăspundețiȘtergereMulțumesc și eu!
RăspundețiȘtergere